ISTORIC: Repere istorice ale KARATE DO SHOTOKAN

ISTORIC
Repere istorice ale KARATE DO SHOTOKAN

“A cerceta vechiul,
Înseamnă a înţelege noul.
Vechiul, noul, sunt probleme de timp.
Omul trebuie să înţeleagă clar,
Toate lucrurile.
Drumul,
Cine oare îl va trece drept şi bine?”
(Gichin Funakoshi
părintele karate-ului)

Apariţia artelor marţiale se pierde în negura timpului, primele forme ale meşteşugului războiului apar chiar în Comuna primitivă, izvorând din necesitatea asigurării subzistenţei (vânătoarea), supravieţuiri (autoapărare) cât şi cea conativă de mişcare, de ludiu, fără o pregătire sistematică în acest sens. Neexistând dovezi scrise din acea perioadă nu putem decât să ne bazăm pe descoperirile arheologice şi deducţiile, privind viaţa socială a omului primitiv.

MĂRTURII ISTORICE PRIVIND LUPTA CORP LA CORP
Mărturii asupra practicilor luptei corp la corp stau o serie de descoperiri arheologice:
În Mesopotamia la ruinele templului Nintu din Kafajah lupta fără arme este atestată de figurinele descoperite, în Egipt într-un mormânt din localitatea Beni-Hassan (2300 î.e.n.) sau descoperit pictate pe pereţi 120 de figuri de luptă, un sigiliu akhadian (3000 î.e.n.) ilustrează lupta lui Ghilgameş cu păstorul Enkidu, în insula Creta s-a descoperit un corn de băut acoperit cu gravuri (1550-1500 î.e.n.) care înfăţişază lupte cu pumnii şi cu tauri, tot în Creta la Cnossos s-a gasit o statuetă din bronz, reprezentând un luptător.
În anul 688 î.e.n., pugilatul (lupta cu pumnii) a fost introdus la cea de-a 23-a ediţie a Olimpiadelor, iar în 648 î.e.n. se ţin primele întreceri de pancraţiu o luptă deosebit de dură în care se foloseau toate mijloacele luptei corp la corp (lovituri, proiecţii, fixări, ştrangulări) pentru a scoate adversarul din luptă.
În cetăţile greceşti concepţia pregătiri militare era foarte răspândită, apogeul fiind atins de cetatea Sparta cu un sistem educaţional foarte strict şi dur în această direcţie. În Roma antică luptele cu gladiatori au atins un apogeu care a însemnat chiar decadenţa acesteia, după istoricul german Mommsen (citat de Nicolae Postolache, Istoria sportului românesc în date) “Plăcerea abjectă a jocurilor gladiatorilor a fost cancerul care a ros Roma şi în genere, epoca din urmă a antichităţii”.
În India primele atestări despre luptă apar în sec. V î.e.n., în China primele menţionări sunt făcute în timpul dinastiei Ciu (1050-256 î.e.n.). Japonia, cea mai veche menţiune se referă la întreceri de Sumo (sport de luptă tradiţional) ţinute la curtea regelui Suinin (250 e.n.).
Pe meleagurile noastre vestigii arheologice din sec. VII şi VI 15 (citat de Kiriţescu, C, după I.Todan şi H.Iancu, p. 33), din coloniile greceşti Histria, Callatis, Tomis “vorbesc” de existenţa unor instituţii în care aveau loc întreceri atletice dar şi de pugilat. Poetul Ovidiu deportat la Tomis 8 î.e.n.-17 e.n., menţionează în Scrisori în exil, armele şi priceperea geto-dacilor în utilizarea lor. În sec. al-II lea e.n. este construit marele amfiteatru de la Sarmizegetusa, unde au loc lupte de gladiatori, care au încetat după retragerea romanilor fapt ce ne indică spiritul pacifist al dacilor.
Îndeletnicirile luptei, vigorea trupescă dar şi curajului românilor sunt sugestiv redate în povestiri, basme şi balade populare ;
“Stau de mi-i privesc
Cum mi se-nvârtesc,
Cum mi se smucesc
Cum mi se trântesc”.
(F. Frazzei, Arta apărării individuale, 1970, pg.6.)

“Românul e om vânos
Merge noaptea şi pe jos
Românul e furios
Pe duşman răstoarnă jos
Lancea ştie s-o ‘nvârtească
Cu flinta ştie să dea”.
(F.S.Todea, Teoria educaţiei fizice şi sportive, 1999, p.37).

Oriunde în lume, în perioada feudalismului, cultivarea unor concepţii militare şi a “cavalerismului” a întreţinut şi dezvoltat diferite forme de luptă sau întreceri; turnirul, scrima, suliţa, lupta. De-a lungul timpului, în funcţie de regiunea unde s-a practicat arta luptei corp la corp tehnicile au fost clasificate, stilizate, creându-se astfel stiluri dinstincte de luptă .
În Japonia, Budo (arte marţiale), cu multe şcolii de dinstincte (la recensământul din 1843 au fost evaluate 159 de mari şcolii);
În China a luat naştere Wushu cu peste 400 de stiluri;
Coreea are ca şcoală principală Tae Kwon Do recunoscut ca sport olimpic;
Vietnamul are ca şcoală reprezentativă Viet Vo Dao;
Indonezia promovează stilul Penchak Silat;
În India Intâlnim ca artă marţială tradiţională Kalaripayat;
În Brazilia arta luptei creată de sclavi Capoeira;
Turcia are ca sport naţional Yagli (luptă în care combatanţii sunt unşi cu ulei);
În Rusia ca sport naţional de luptă întâlnim Sambo;
România sport tradiţional şi naţional Trânta.

Indiferent de zona în care se practică lupta corp la corp, de denumire sau conţinut tehnic, scopul acesteia este acelaşi; dominarea, învingerea, neutralizarea sau anihilarea oponentului prin mijloace specifice. Menţionez că extrem orientalii sunt cei care prin concepţia filosofică, psihologică şi tehnică au ridicat aceste metode de luptă la rangul de ARTE.

ISTORICUL KARATE DO SHOTOKAN ÎN JAPONIA
Karate Do shotokan este un stil de luptă fără arme care foloseşte braţele, picioarele, trunchiul şi capul pentru a-şi realiza scopul (scoaterea din luptă a oponentului). Geneza Karate-Do Shotokan aflându-se în insula Okinawa (Okinawa, insula lunga de aprox 100 de km care face parte din arhipelagul Ryu-Kyu ce se întinde între Japonia şi China pe aproximativ 800 km), creuzetul multor metode de luptă cu mâinile goale cât şi cu arme albe. Condiţiile apariţiei multor stiluri de luptă au fost cauzate de situaţia socială tensionată dintre clanurile ce împărţeau teritoriile insulei.
În anul 1429 clanurile sunt unificate de monarhul Sho-Hashi (1421-1439) care, de teama unor revolte populare interzice portul armelor. 1479 este anul în care monarhul Sho-Shin reânnoieşte interdicţia portului armelor, ordonând confiscarea acestora. Fiecare sat avea dreptul la un singur cuţit legat de un stâlp în piaţa centrală şi păzit de un soldat. Pe cinci aprilie 1609 clanul Satsuma din insula Kyushu-Japonia, cucereşte insula, doborând dinastia Sho, interdicţia portului de arme a fost înnoită şi mai sever. După această înfrângere locuitorii insulei continuă în ilegalitate antrenamentele, perfecţionând tehnicile de luptă cu mâna goală dar şi înarmata cu diverse unelte de lucru (numite Kobu Jutsu sau Kobu Do, termen generic utilizat în epoca noastră): kama=secera, nunchaku=îmblăciu, ekku=vâsla, tonfa=manerul pietrelor mici de măcinat şi multe altele unelte sau arme albe şi obiecte contondonete.
Datorită poziţiei geografice a insulei, locuitorii ei au avut numeroase relaţii comerciale şi sociale cu provincia Fukien din sudul Chinei. Prin această filieră, pătrund în Okinawa elemente de box chinezesc, care în simbioză cu tehnicile autohtone dau naştere stilului de luptă Okinawa-Te (mâna de Okinawa) sau To-De. În functie de regiunea unde se practica To-De, stilurile se diferenţiau puţin prin conţinut dar şi nume: Naha-Te, Shuri-Te, Tomari-Te. Pâna în anul 1901 artele marţiale au fost practicate în condiţii de ilegalitate. După o vizită a inspectorului şcolar Shintaro Ogawa (inspector Ministerul Educaţiei din Japonia) care asistă la o demonstraţie de karate organizată de maestrul Gichin Funakoshi (1868-1957), profesor la şcoala vizitată, situaţia se schimbă. În urma raportului favorabil al inspectorului Ogawa către Ministerul Educaţiei arta Karate este introdusă în programele de educaţie fizică ale şcolilor primare şi medii precum şi în organizaţiile de tineret. Maestrul Funakoshi a studiat To-De cu doi reputaţi maeştri; Azato Anko şi Itosu Iasutsune. Din simbioza celor două stiluri învăţate, Funakoshi, cu multă pricepere crează un nou stil de luptă. În anul 1921 sustine o demonstraţie de karate în faţa prinţului moştenitor Hirohito (Castelul Shuri-Okinawa) căruia îi face o bună impresie (Hirohito este tatăl actualului împărat Akihito). În 1922 organizatorii Reprezentanţei Atletice Naţionale introduc în programul demonstrativ Karate, unde maestrul Funakoshi are o prestaţie impresionantă în urma căreia fondatorul Judo-ului (actual sport olimpic) maestrul Jigoro Kano îl invită pentru o demonstraţie la Kodokan (Centrul Naţional de Judo). După o serie de expuneri, demonstraţii şi cursuri ţinute în diferite universităţi (Keio, Waseda, Hosei, Universitatea Imperială, Universitatea de comerţ, Academia Militară şi Navală, Colegiul de Educaţie Fizică Nikaido), Karate-Do este recunoscut de societatea japoneză. Tot în această perioadă maestrul Funakoshi schimbă sensul citirii ideogramelor karate de la mâna chinezească la mâna goală cu sens filosofic de vid (lipsit de intenţie agresivă), introducând şi ideograma Do (cale, artă). Această poziţie naţionalistă defineşte Karate Do ca artă marţială japoneză (Karate era o tehnică luptă ce provenea din Okinawa iar spiritul naţionalist determina o reticenţa faţa de aceasta artă marţială).
În 1935 maestrul va avea propriul dojo (este sala de antrenament, locul unde te dezvolţi fizic şi spiritual, comportamentul în dojo implică aplicarea unui set de reguli ce se repetă în cadrul unor ritualuri cu sens filosofic şi educaţional) numit Shotokan (Shotokan, se traduce Şcoala lui Shoto, pseudonimul sub care Funakoshi îşi semna poeziile, Shoto literal se traduce “valuri de brad”, kan=şcoală). Câţiva ani mai târziu aceast Dojo va fi condus de fiul său Yoshitaka Funakoshi (1906–1945) un luptător deosebit de talentat considerat un reformator al karate-ului tatălui său.
Introduce noi orientări şi în special cea de întrecere sportivă (Întrecerea sportivă nu era agreată de maestrul Funakoshi deoarece considera ca sportivizarea artei marţiale va altera spiritul acesteia, însă nu s-a opus organizării competiţiilor). După razboi în 1949 vechi elevi fondează Nippon Karate Kyokai (Asociaţia Japoneză de Karate-J.K.A.) care va controla răspândirea Karate-Do în lume. Cu un an înainte de tecerea în nefiinţă a maestrului Funakoshi acestă renunţă la conducerea J.K.A., care a fost preluată de către maestrul Masatoshi Nakayama, maestru care a dezvoltat un sistem competiţional de Karate pe plan naţional şi mondial. Primele întreceri sportive au avut loc în 1953 iar în 1957 a avut loc primul campionat naţional.

RĂSPÂNDIREA KARATE-DO ÎN LUME
Primii care au luat contact cu lecţiile de Karate au fost soldaţii americani cazarmaţi în Japonia după cel de-al doilea război mondial. În 1950 la iniţiativa maestrului Henry Pleé s-a introdus Karate do Shotokan în Franţa. În 1953 maestrul Funakoshi trimite instructori calificaţi în America pentru popularizarea Karate. În 1965 iau naştere Uniunea Europeană de Karate (U.E.K.), Asociaţia Americană de Karate, Federaţia Organizaţiilor de Karate din Japonia (F.A.J.K.O.) la care J.K.A. nu aderă. În 1970 i-a fiinţa Uniunea Mondială a Organizaţiilor de Karate care acum se numeşte
Federaţia Mondială de Karate (F.M.K.), având cele mai multe federaţii naţionale afiliate precum şi mai multe stiluri de karate-do (shotokan, goju-ryu, shito-ryu, wado-ryu) recunoscute ca ramuri sportive. În 1974 este fondată Federaţia Internaţională de Karate Amator (I.A.K.F.) care acum se numeşte Federaţia Internaţională de Karate Tradiţional (I.T.K.F.). Ambele federaţii încearcă să obţină separat recunoaşterea Comitetului Olimpic Internaţional. Alţi maeştri de notorietate internaţională au preferat să nu ia parte la această luptă politică, luând naştere astfel şi alte federaţii mondiale cum sunt:
World Shotokan Karate-Do Federation (W.S.K.F.) instructor şef maestrul Hitoshi Kasuya 8 dan; Shotokan Karate Internaţional (S.K.I.) fondator, maestrul Hirokazu Kanazawa 10 dan şi lista ar putea continua. Acum în lume Shotokan Karate-Do este practicat în mai multe federaţii mondiale cu regulamente de arbitraj dinstincte. Menţionez că există şi organizaţii de Karate-Do Shotokan fără competiţii sportive care promovează arta marţială karate (Shotokai fondată de elevul maestrului Funakoshi, maestrul Shigeru Egami) şi nu sportul karate, ponderea lor fiind redusă. De asemenea exista un numar extrem de mic de practicanţi independenţi de orice organizaţie.

ISTORICUL KARATE DO SHOTOKAN ÎN ROMÂNIA

Primul contact al României cu artele marţiale a avut loc în 1928 când maestrul de judo şi jiu-jitsu Keizo Ishiguro ţine un curs de trei luni la Bucureşti. În 1935 profesorul Teacă Emilian publică broşura Arta apărării personale în acelaşi timp exista o catedră de judo/ju-jutsu la A.N.E.F. unde preda profesorul Teacă Emilian (după G.V. Laşcu, p.24, Judo, Editura Sport-Turism, 1986). În anul 1963 profesorul Florian Frazzei introduce elemente de karate în antrenamentele de judo, în 1965 profesorul Ion Avram introduce elemente specifice karate-ului în lecţiile de judo ţinute la Institutul Agronomic Bucureşti. În anul 1968 la Clubul Steaua este ţinut un curs de jiu-jitsu şi karate, la patinoarul 23 August antrenorul de judo Urmă Liviu conduce grupe de karate şi autoapărare, sunt înfiinţate mai multe cercuri de Karate în multe oraşe din ţară: Bucureşti, Braşov, Timişoara ş.a.. Karate Shotokan a fost primul stil de karate introdus în România prin intermediul manualelor. Până în 1972 antrenamentele nu au avut un caracter sistemic şi nici o metodică precisă, desfăşurându-se empiric. Între 1972 şi 1980 au avut loc mai multe demonstraţii, competiţii intercluburi şi stagii ţinute de instructori români sau străini. În această perioadă au fost obţinute şi primele grade în Karate Shotokan dar şi în alte stiluri. În 1978 este difuzată prima demonstraţie televizată. În 1981 datorită mişcării transcedentale, artele marţiale intră în dizgraţia autorităţilor de stat, pe 27 august 1982 C.N.E.F.S. emite Circulara nr.1253 prin care se interzice practicarea de Yoga şi Karate în sălile de sport a şcolilor şi complexelor sportive. Din acest moment karate s-a practicat în condiţii de ilegalitate sub paravanul lecţiilor de judo şi gimnastică de întreţinere. În ciuda acestei restricţii în continuare au loc în fiecare an competiţii, stagii conduse de instructori români şi străini.
Între anii 1983-1985 instructorii poartă discuţii pentru infiinţarea unei federaţii naţionale, însă fără nici un rezultat din partea autorităţilor, ba mai mult se emite o nouă circulară de interzicere. În 1987 Secretarul General al Uniunii Mondiale a Organizaţiilor de Karate maestrul Fusajiro Takagi ţine un stagiu la Clubul Steaua Bucureşti la invitaţia instructorului de karate Marinescu Florentin Marinescu Florentin este instructorul cu cea mai mare gradaţie din acea perioadă, 5 Dan (având o activitate intensă în ceea ce priveşte înfiinţarea unei federaţii şi popularizarea
karate-ului, în 1986-1987 a fost preparator fizic al echipei de fotbal Steaua Bucureşti).
Instructori străini care au susţinut stagii în România în perioada 1975-1988:
Ilia Jorga – shotokan – 1975, 1976, Timişoara, 1981, Bucureşti
Roland Habersetzer – shotokan – 1976, 1978, Bucureşti;
Augusto Basile – shotokan – 1982, Braşov;
Howard Collins şi Istvan Adam – kyokushinkai – 1983, Bucureşti;
Ziko Becanovik – shotokan – 1983, Arad;
Miura Masaru – shotokan –1984, Arad, primul stagiu din România cu un maestru japonez;
Oscar Camparini – shotokan – 1985, Cluj;
Satoshi Miyazaki – shotokan – 1986, Arad;
Fusajiro Takagi – shotokan – 1987, Bucureşti;
Dusan Salatic – shotokan – 1988, Arad;
Instructorii români care au susţinut stagii de karate shotokan şi au contribuit la popularizarea acestuia în România înainte de 1990:
Florentin Marinescu, Nicolae Bialokur, Dacius Chelaru, Dorel Negrea, Ilie Gheorghe, Georg Nicolau, Adrian Popescu Săcele, Mircea Ungurean, Vasile Manea, Dan Macoveanu, Dan Stuparu şi mulţi alţii.
Primul concurs de karate a avut loc la Bucureşti în 1973, arbitrii: F. Marinescu, I. Gheorghe şi N. Bialokur, dintre participanţi menţionăm: Mircea Ungurean, Dacius Chelaru, Gheorghe Nicolau. În 1982 se ţine un concurs între grupările conduse de: Mircea Ungurean, Vasile Manea, Dan Stuparu (1951 – 2013) şi Adrian Popescu Săcele (actual presedinte WSKU Romania). În 1988 la sala de lupte a Clubului Steaua Bucureşti a avut loc o competiţie de Karate-Shotokan la care autorul lucrării (Manole Marian) a obţinut locul al II-lea la proba kata sincron (parteneri Andronache Gabriel şi Pătru Aurel, ambii antrenori de Shotokan), arbitri ai competiţiei au fost Mircea Ungurean ( actual antrenor de Shotokan) şi Vasile Manea (actual antrenor Shito Ryu), organizator Marinescu Florentin (actual presedinte FRAM).
Ȋnainte de 1990 populaţia din România a apreciat mişcarea de arte marţiale însă autorităţile de stat nu au decis un demers favorabil dezvoltării acestora în ciuda eforturilor depuse de practicanţi. Cu toate piedicile anilor de “ilegalitate” artele marţiale au supravieţuit şi dezvoltat datorită spiritului inovator şi perseverent al practicanţilor de atunci. Desigur că sunt multe de spus despre istoria Karate-ului: antrenamente, stagii, cantonamente, competiţii, instructori şi practicanţi însa lucrarea, neavând acest scop este limitată la câteva repere.
La data de 20.01.1990 i-a fiinţă Federaţia Română de Arte Marţiale în care cea mai mare pondere o are Karate-Do Shotokan. Artele Marţiale funcţionează legal în temeiul Hotărârii de Guvern nr. 297 din 21.03.1990. La această dată în ţara noastră funcţionează mai multe Federaţii Sportive Naţionale cu specific de arte marţiale inclusiv Karate Shotokan.
Fiecare dintre aceste federaţii, fiind afiliate la una din Federaţiile Internaţionale pe stil. Menţionez că pentru organizarea Karate Do Shotokan există mai multe federaţii sportive internaţionale, autorul lucrării fiind membru al World Shotokan Karate-Do Federation (Japonia).