Federația Română de Autoapărare

Psihologia Activitatii Sportive – Motivatia

PSIHOLOGIA ACTIVITĂŢII SPORTIVE

MOTIVAŢIA LA SPORTIVI

Motto
“Cunoaştete pe tine însuţi
pentru că aceasta înseamnă eliberare”.
Tagore

       Orice activitate umană, act comportemental nu se manifestă de la sine ci sub influenţa unei incitări, direcţionări, cauze. În acest sens ne punem întrebarea de ce? De ce s-a produs? Acesta, fiind momentul când motivaţia intră în scenă.
       Termenul motivaţie reuneşte „ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ” (Sillamy, 1996) sau „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”(Al. Roşca, 1943).
Motivaţia crează energiile mentale necesare unei activităţi sau conduite umane, este forţa motrică nemijlocită a dezvoltări psiho-fizice.
Motivaţia este constituită dintr-un ansamblu de microvariabile interne: trebuinţe, preferinţe, dorinţe, cerinţe, aspiraţii, modele.

A.H. Maslow stabileşte pe baze ştiinţifice o piramidă a trebuinţelor, o ierarhizare a motivelor care reglează comportamentul uman:
1. Trebuinţele fiziologice
2. Trebuinţele de securitate
3. Nevoi sociale
4. Trebuinţele în legătură cu Eul
5. Nevoi de realizare a sinelui
6. Nevoi cognitive
7. Trebuinţe estetice
8. Trebuinţele stadiului de concordanţă
Desigur că acest model este ideal şi ierarhizat din punct de vedere calitativ. În realitate de la un individ la altul aceste categorii pot fi dezvoltate şi concretizate în mod diferit
Motivaţia este o verigă indispensabilă în mecanismul reglării comportamentale, în acest sens putem spune că la sportivi, în mod special, motivaţia trebuie să fie optimă, bine dozată pentru a obţine un randament maximal.
Intensităţile extreme ale motivaţiei (puternică-slabă) pot avea influenţe negative asupra performanţei sportivului. Sarcinile foarte simple sunt favorizate de o motivaţie puternică. Cu cât sarcinile devin mai complexe cu atât intensitatea motivaţiei trebuie să scadă, pentru a obţine rezultate valoroase.
Aceasta reglare este necesară deoarece subiecţii tind să subaprecieze sarcinile simple iar pe cele complexe să le supraevalueze, lucru ce devine stresant.
       Submotivaţia nu asigură suportul dinamizator, energizant al activităţii. Sportivi submotivaţi nu obţin rezultate pe măsura posibilităţilor, au aspiraţii reduse, sunt plictisiţi, se mulţumesc cu puţin, lipsă de angajare.
       Supramotivaţia antrenează cheltuieli energetice mari, uneori inutile, sportivul aspiră la rezultate pe care nu le poate atinge din lipsă de pregătire. Supramotivaţia oboseşte, dezorganizează, provocând blocaje psihice, frustrează, în cele din urmă sportivul, creându-i insatisfacţii.
Nivelul motivaţiei poate fi: intrinsec sau extrinsec.
Motivaţia intrinsecă este acea motivaţie care porneşte din interiorul sportivului; aspiraţia spre performanţă, dorinţa de realizare, îmbunătăţirea propiei imaginii, autodepăşire.
Motivaţia extrinsecă se referă la stimuli care vin din afara sportivului: lauda, dojana, sancţiunea, profitul material, poziţia socială.
Ambele tipuri de motivaţii reprezintă secretul sportului profesionist de performanţă.
        Exerciţiile fizice au efecte dinamogene, crescând excitabilitatea scoarţei cerebrale, provocând stări afective pozitive, care generează motivaţia superioară. Practicarea sportului oferă satisfacţii multiple şi puternice. Cele mai importante motive pentru a practica o ramură sportivă sunt următoarele (după M. Bouet):
1. Afirmarea de sine: -nevoia de a se face acceptat
-nevoia de a fi aprobat
-nevoia de a primi un rang într-o colectivitate
-nevoia de prestigiu
2. Tendinţe sociale: -dorinţa de apartenenţă la un grup
-dorinţa de integrare într-un colectiv organizat
3. Interesul pentru competiţii:-nevoia de a participa la o întrecere (luptă)
-nevoia de a-şi compara valoarea cu alţii
-nevoia de neprevăzut
4. Dorinţa de a câştiga; Este unul din factorii principali ai motivaţiei sportivilor.
-dorinţa de glorie
-dorinţa de a se face cunoscut
-dorinţa de a fi în centrul atenţiei
-dorinţa de a domina
-dorinţa de autodepăşire
5. Nevoia de mişcare: Este un motiv înnăscut. Actul motric, oferind satisfacţii
directe prin el însuşi.

A.T.Puni stabileşte trei etape ale evoluţiei motivaţiei pentru sport.

I. Etapa iniţială a pregătiri sportivului (etapa presportivă)
Motive: -necesitatea de mişcare
-necesitatea îndepliniri obligaţiilor şcolare
-necesitatea de a practica un anumit sport datorită condiţiilor
habituale sau ai altor factori favorizanţi.

II. Etapa activităţi sportive individuale.
Motive: -trezirea şi dezvoltarea interesului pentru sport
-descoperirea calităţilor motrice necesare practicări unei ramuri
sportive, dezvoltarea şi fructificarea lor.
-trezirea succesului sportiv

III. Etapa măiestriei sportive.
În această etapă dominantă este atingerea măiestriei sportive şi menţinerea
ei la un nivel ridicat.
Motive: -tendinţa de a dezvolta ramura de sport practicată
-tendinţa de a transmite şi altora experienţa dobândită şi trăirile
afective.

Ogilvie şi Tutko prezintă câteva modalităţi prin care antrenorul poate motiva sportivii de performanţă:

1. Motivarea în cazul întălnirii sportivului cu un adversar obişnuit:
-Se face apel la sentimentul responsabilităţii.
-Antrenorul îşi exprimă încrederea în victoria sportivului.

2. Motivarea în cazul întâlniri cu o echipă valoroasă:
-Se arată sportivilor că această întâlnire este unica ocazie a anului.
-Se creează sportivului o anticipare entuziastă.

3. Motivarea sportivilor în situaţia în care antrenorul este sigur că întâlnirea se va solda cu o înfrângere:
-Subliniază faptul că în sport există şi victorii şi înfrângeri.
-Subliniază ideea că rezultatul final nu este cel mai important.

4. Motivarea sportivilor în situaţiile în care par să aibă de a face cu un adversar uşor de învins:
-Fiecare sportiv este sfătuit să nu ia lucrurile prea uşor.
-Antrenorul realizează o abordare realistă a situaţiilor ce se pot ivi In timpul
competitiei.

5. Cum se realizează redresarea în cazul unei „căderi”, când se pare că nimic „nu merge”:
-Se insistă ca fiecare sportiv să dea tot ce poate
-Sportivii sunt îndrumaţi să se ocupe de ei înşişi
6. Revenirea după o înfrângere la „limită”:
-Se arată că o astfel de înfrăngere este firească.
-Se exprimă încurajarea şi încrederea în sportivi.

7. Revenirea după o înfrăngere severă
-Antrenorul trebuie să trezească sportivilor încrederea în forţele proprii.
-Trebuie să le demonstreze faptul că ei pot progresa in continuare.

8. Conducerea echipei după o victorie la limită:
-Antrenorul trebuie să menţină starea echipei.
-Se evidenţiază faptul că echipa este pe drumul cel bun.

9. Conducerea echipei după o victorie clară:
-Antrenorul trebuie să insiste pe menţinerea stării create.
-Trebuie evitat pericolul „culcării pe lauri”.

10. Pregătirea pentru întâlnirea cu un adversar totdeauna învins.
-Se subliniază punctele forte ale adversarului.
-Se insuflă sportivilor încrederea într-o nouă victorie.

11. Pregătirea pentru întâlnirea cu un adversar totdeauna victorios:
-Trebuie redată încrederea sportivilor în forţele proprii.
-Se trasează pentru fiecare sportiv sarcini concrete.

12. Crearea interesului şi entuziasmului pentru pregătire:
-Utilizarea unei variaţii de tehnici motivaţionale.
-Antrenamente interesante, cu întreceri vesele.

Experienţa personală ca antrenor de arte marţiale îmi permite să afirm că motivaţia este alături de antrenament ingredient principal pentru performanţa sportivă, iar suportul motivaţiei este voinţa. Lucrând cu sportivi de diferite vârste, categorii sociale, mentalităţi diferite, am observat că ceea ce unora li se potriveşte altora nu (într-un fel motivez sportivul talentat cu o bună motricitate pregătit să intre în eşalonul de performanţă şi altfel pe cel lipsit de calităţile solicitate de sportul de performanţă dar este perseverent şi îi place sportul)
În procesul de antrenament atitudinea antrenorului este importantă, un zâmbet, o încurajare la momentul oportun poate stimula sportivii, o mustrare exagerată le poate induce o stare de vinovăţie, de neputinţă, submotivându-i. Un sfat sau o părere, un gest, într-un moment de receptivitate crescută a sportivului, îi induce o stare afectivă pozitivă favorabilă antrenamentului sau activităţi extrasportive.
Antrenamentul „total” trebuie să cuprindă pe lângă componentele tehnice, tactice, teoretice şi componenta psihologică cu toate formele aplicate sportului: antrenament mental, psihoton, autogen, psihodiagnoză, intervenţie psihologică, intervenţie psihoterapeutică.
Cred ca asistenţa psihologică în sport are un rol important, fiind de părere că toate structurile sportive, în special loturile naţionale, ar trebui să colaboreze cu specialişti în psihologie, în acest fel bariera dintre antrenor-sportiv, profesor-elev, părinte-copil, antrenor-părinte, va fi mai uşor escaladată. Psihologul prin abilităţile cu care este capacitat poate dizolva conflictele interne sau externe ale sportivului sporindu-i încrederea în forţele proprii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Mihai Epuran, Irina Holdevici, Psihologie -compendiu-, Academia Naţională
    de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti,1993.
2. Mihai Golu, Fundamentele Psihologiei –compendiu-, Editura Fundaţiei
    România de Mâine, Bucureşti, 2000.
3. Simona Ştefănescu, Psihologia Proceselor Educaţionale, Editura Fundaţiei
    România de Mâine, Bucureşti, 2000.

Daniela Manole, Bucureşti, 3 mai 2004

Copyright © Daniela Manole

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.